Femeile Credinţei

Just another WordPress.com weblog

Timpul de aşteptare

“Bine este sa astepti in tacere ajutorul Domnului.

Este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui.

Sa stea singur si sa taca, pentru ca Domnul i l-a pus pe grumaz;

sa-si umple gura cu tarana si sa nu-si piarda nadejdea;”

Plângeri 3:26-29

De cele mai multe ori, când cineva se pocăieşte şi se întoarce sincer la Dumnezeu, apare dorinţa fierbinte de a face ceva pentru El. Apare o râvnă sfântă, arzătoare şi puternică de a-L sluji pe Hristos, de a face o lucrare mare, importantă şi de folos.

Aşa a fost cu mine. Aşa a fost şi cu pritenele mele care se pocăise în aceeaşi periodă. Eram pline de zel pentru Cristos. Am încercat multe lucrări să fac în biserică – să mă implic şi în cor, şi cu tineretul, şi cu noaptea de rugăciune, şi cu ziarul bisericii, şi în evanghelizări, etc. Aveam chiar şi visuri referitor la lucrare în câmpul Evangheliei. Eu credeam că ele deja se realizau!

Dar vreau să constat un lucru pe care l-am înţeles peste mulţi ani de credinţă. Este un lucru bun să ai râvnă şi chiar e necesar. Dar nu e de ajuns. Nouă ne lipseşte timpul de aşteptare. Un timp de aşteptare în care să te rogi, să meditezi şi să cauţi Faţa lui Dumnezeu mai întâi de toate. Acesta poate dura zile, săptămâni, luni, iar pentru unii, chiar ani. Ne putem avânta într-o lucrare, dar uităm de Dumnezeu, chiar dacă credem că o facem pentru El! Lucrăm cu planuri, agende, stabilim întâlniri, organizăm conferinţe, seminare, evanghelizări de orice fel, însă uităm să-L aşteptăm pe Duhul lui Dumnezeu ca să ne conducă în acea lucrare pe care El a intenţionat-o pentru fiecare din noi. Noi nu avem timp. Nu putem aştepta. Nu avem răbdare ca să realizăm odată ceea ce ne dorim. Parcă am face mai multe decât Dumnezeu. Trăim în secolul „Nu am timp să aştept!” Atunci începem orice avem pe inimă şi în final culegem sau oboseală, înfrîngere, nemulţumire, slăbiciune, necredinţă, disperare, sau penru alţii – mândrie, aroganţă, complex de superioritate că „am făcut ceva pentru Dumnezeu!”

Fără un timp de aşteptare nu poţi merge în vreo lucrare! Din nou spun, timpul de aşteptare prespune rugăciune, post, o inimă zdrobită şi un duh smerit, comunicare zilnică cu Dumnezeu, încercări, teste… –  toate acestea pentru a te întări în credinţă, a te creşte în dragoste, a te smeri, şi a te pregăti pentru ceea ce Dumnezeu a planificat pentru viaţa ta, fie carieră, fie slujire. Nu ignora timpul de aşteptare şi nu-l evita! Treci prin această etapă importantă a vieţii – aşteptarea – şi ca rezultat vei culege dragostea, bucuria, pacea, toate roadele Duhului Sfânt, şi desigur, suflete salvate pentru veşnicie!

Advertisements
Leave a comment »

Dragostea pentru Dumnezeu

Am realizat că nimic în această lume nu are valoare dacă nu există dragoste. Faptele bune, credinţa, un nume mare, darurile, talentele, poziţiile înalte, realizările mari, sacrificiile, şi chiar moartea pentru cineva, vor fi zadarnice dacă nu ai DRAGOSTE!  Am înţeles că poţi crede încât să muţi şi munţii şi tot să nu ai dragoste. Am înţeles că poţi vorbi în limbi îngereşti, să faci minuni şi tot să nu ai dragoste. Am înţeles că poţi să dai toată averea săracilor şi tot să nu ai dragoste. Am înţeles că poţi chiar să ajungi să-ţi dai viaţa pentru Isus şi tot să nu ai dragoste.

Care este testul dragostei? Cum poţi şti că ai dragoste pentru Dumnezeu, pentru Isus? Inima ta şi duhul tău îţi vor spune. Dacă simţi în inima ta şi în duhul tău că eşti îndelung răbdător, eşti plin de bunătate, nu invidiezi, nu te lauzi, nu te umfli de mândrie, nu te porţi necuviincios, nu cauţi folosul tău, nu te mânii, nu te gândeşti la rău, nu te bucuri de nelegiuire, ci te bucuri de adevăr, acoperi totul, crezi totul, nădăjduieşti totul, suferi totul, atunci ai adevărata dragoste. Şi în afară de acestea, mai este un ultim punct la test: Poţi să-ţi iubeşti duşmanul? Eşti gata să-l binecuvântezi? Fii sincer cu tine însuţi. Vezi ce îţi lipseşte. La venirea lui Isus, El nu te va întreba ce realizări ai, ce minuni ai făcut, ce sacrificii pentru Numele Lui ai făcut, sau ce lucrări pentru El ai făcut. Testul va fi dragostea. Dacă totul ce faci iese din dragoste atunci Isus este cu adevărat în tine prin Duhul Sfânt.

Din dragoste vor izvorî şi faptele bune. Acestea vor întări dovada ca ai dragoste. Dragostea fără fapte nu există. Dar se pot face fapte bune fără dragoste. Aşa a ajuns Biserica din Efes (Apocalipsa 2:1-5).

Să ne întoarcem, Biserică a lui Hristos, la dragostea dintâi! Să cerem lui Dumnezeu să aprindă în noi focul Său! Ajunge cât am aţipit într-un comfort creat în clădiri pompoase cu slujbe religioase! E timpul să ne trezim! Căci Mirele vine foarte curând! O, Doamne Isuse, aprinde în noi focul dragostei Tale şi să nu se mai stingă!

Leave a comment »

Ce fac eu pentru Isus Cel Viu?

“…am fost în închisoare şi aţi venit pe la Mine.” (*Matei 25:36 b)

“Amintiţi-vă de cei care sunt închişi, ca şi cum aţi fi închişi împreună cu ei, şi de cei care sunt torturaţi, ca şi cum voi înşivă aţi fi în suferinţă!” (*Evrei 13:3)

În acest blog am pe inima să scriu nu doar cîte ceva despre martirii secolelor trecute, ci şi despre martirii zilelor de azi. Scopul meu pentru care scriu e să încurajez cititorii creştini să treacă victorioşi prin orice fel de suferinţă, şi de asemenea, să înceapă a se ruga pentru cei persecutaţi pentru Numele lui Isus şi a împlini Cuvintele lui Isus din Matei 25:31-40.

Citind aseară din cartea lui Richard Wurmbrand  “Adu-ţi Aminte de Fraţii Tăi”, Domnul mi-a vorbit iar să continui să mă rog penru cei persecutaţi pentru credinţa lor în diferite părţi ale lumii. Şi nu doar eu să mă rog, ci şi cu întreaga Biserică a lui Cristos să ne rugăm pentru ei. Aici vreau să adaug un citat interesant a lui Wurmbrand din aceeaşi carte: “Un vechi canon al unui sinod ecumenic declară invalidă orice liturghie care nu-i menţionează pe martiri. Să nu-i pomenim doar pe martirii secolelor trecute, dar şi pe cei ce, chiar în zilele noastre, sunt victime…” (Adu-ţi Aminte de Fraţii Tăi, pag. 120).

Pe lîngă rugăciune, e nevoie să facem ceva pentru cei din trupul lui Cristos care suferă pentru Numele Lui. Domnul are multe căi. Roagă-te şi El îţi va arăta ce să faci.

Recomand două site-uri care publică veşti de la cei ţinuţi în lanţuri şi care ne provoacă să facem ceva pentru ei:  http://barnabasaid.org/   şi   http://www.persecution.com/

De asemenea, cărţile lui Richard Wurmbrand descriu amănunţit şi obiectiv suferinţele martirilor din temniţe. Recomand să le citeşti şi să pătrunzi în acea atmosferă de martir, ca şi cum ai fi tu însuţi acolo. Astfel vei putea înţelege mai adînc simţămintele, durerile şi chiar bucuria de martir sfînt a lui Isus. Iată cîteva cărţi: Cu Dumnezeu în subterană, Predici în celula singuratică,  Adu-ţi Aminte de Fraţii Tăi, şi altele.

În încheiere, vreau să adaug că într-o zi toate neamurile vom sta înaintea Fiului lui Dumnezeu cînd va veni în slava Sa. Avem de ales una din două opţiuni: fie să sacrificăm din comfortul nostru şi să mergem să-L vizităm pe Isus, să-I dăm de mîncare, de băut, să-L îmbrăcăm, şi ca rezultat să ne zică: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.”, fie să stăm în comfortul nostru duminicile în clădiri de biserici, iar zilnic în comfortul personal după cum ni l-am aranjat, şi ca urmare în ziua judecăţii să auzim: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…” (Vezi tot contextul din Evanghelia după Matei, capitolul 25, versetele 31-46)

Versetele de mai jos să ne motiveze pe fiecare să avem o perspectivă corectă asupra suferinţelor şi (în special pentru noi, cei din lumea liberă) incomodităţilor.

Iar dacă suntem copii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu, moştenitori împreună cu Cristos, dacă suferim într-adevăr împreună cu El, ca să putem fi şi proslăviţi împreună cu El. Căci consider că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care urmează să ne fie descoperită.” (*Romani 8:17, 18)

* versetele sunt extrase din Nouă Traducere În Limba Română (NTLR)

Leave a comment »

Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas / Partea 2

340px-Perpetua,_Felicitas,_Revocatus,_Saturninus_and_Secundulus_(Menologion_of_Basil_II)“Câteva zile mai târziu, un adjutant pe nume Pudens, care era responsabil de închisoare, începu să ne arate o mare favoare, realizând că posedam o putere mare în noi. Și a început să permită mai mulți vizitatori să ne vadă pentru mângâierea noastră.

Acum, ziua luptei se apropia, iar tatăl meu a venit să mă vadă copleșit de durere.  A început să-şi rupă firele de păr din barbă și le arunca pe pământ; el, apoi, s-a aruncat la pământ și a început să-şi blesteme bătrânețea și să spună astfel de cuvinte că s-ar muta întreaga creație. M-am simțit rău pentru vârsta lui nefericită…”

Perpetua primeşte o altă viziune de la Domnul referitor la lupta ei cu diavolul şi la victoria care o are asupra lui. Aceasta îi dă din nou puteri şi mângâiere. Iar în încheiere ea scrie în  jurnalul personal:

„…Aceasta e tot ce am făcut pînă în ajunul luptei. Despre ceea ce se va întîmpla pe arena de luptă, să scrie mai departe cine va voi.”

/Şi Saturus relatează o viziune pe care el a avut-o pentru el şi Perpetua, că după ce ei vor fi ucişi, vor fi duşi în cer de patru îngeri şi vor fi reuniţi cu alţi martiri care au fost omorâţi în aceeaşi persecuţie./

Mai departe ne relatează un alt narator, martor al evenimentelor petrecute:

” Iată cât de remarcabile au fost viziunile acestor martiri, Saturus și Perpetua, scrise de ei înșiși. În ceea ce privește Secundulus, Dumnezeu l-a chemat din această lume mai devreme decât ceilalți în timp ce el era încă în închisoare, printr-un har special ca el să nu se confrunte cu animalele…

Cît despre Felicitas, și ea s-a bucurat de favoarea Domnului în acest lucru înțelept. Ea era însărcinată când a fost arestată, iar acum era în luna a opta. Cu cît ziua spectacolului se apropia devenea tot mai întristată că martiriul ei va fi amânat din cauza sarcinii; pentru că este împotriva legii ca femeile cu copii să fie executate. Astfel, ea ar fi trebuit să-și verse sângele sfânt, nevinovat, mai tîrziu, împreună cu alte persoane care erau criminali de rînd.  Tovarășii ei de martiriu erau, de asemenea, întristaţi; căci îşi făceau griji că trebuiau să lase în urmă un atît de gingaş companion ca să călătorească singur pe același drum al speranței. Și astfel, cu două zile înainte de luptă, au revărsat o rugăciune către Domnul într-un torent de durere comună. Și imediat după rugăciunea lor durerile nașterii veniră peste ea. Ea a suferit o durere bună în munca ei din cauza dificultății naturale de a da naştere la opt luni.

Prin urmare, unul dintre asistenții de gardieni ai închisorii i-a zis: “Tu suferi atât de mult acum – ce vei face atunci când vei fi aruncată la fiare? Puțin te-ai gândi la suferinţe atunci când ai refuzat să aduci sacrificiul.”

“Ceea ce sufăr eu acum”, a răspuns ea, “sufăr de una singură. Dar atunci altul va fi în mine, care va avea de suferit pentru mine, la fel cum și eu voi suferi pentru el.”

Și ea a dat naștere unei fetiţe; și una dintre surori a crescut-o ca pe fiica ei proprie.

Prin urmare, din moment ce Duhul Sfânt a permis povestirea acestui eveniment  să fie scrisă şi astfel dând autoritate aşa cum a voit, vom continua să ascultăm de porunca Lui, relatând cu adevărat, însărcinarea  acelei sfinte, Perpetua; totuşi, nevrednic sunt eu să mai adaug ceva la această istorie glorioasă. În acelaşi timp voi mai povesti un exemplu de perseverenţă şi nobleţe a sufletului ei.  

Tribunul militar i-a tratat cu o severitate extraordinară, deoarece bazându-se pe informațiile unor oameni fără minte, el a devenit foarte plin de teamă că ei (deţinuţii creştini) vor fi duși în afara închisorii de vrăji magice.

Perpetua vorbi cu el direct: “De ce nu puteţi măcar să ne permiteţi să ne înprospătăm în mod corespunzător? Deoarece noi suntem cei mai distinşi deținuți condamnați, văzând că aparținem împăratului; noi trebuie să luptăm chiar de ziua lui. Nu ar fi pentru reputaţia dvs. dacă am fi aduşi în ziua în care am fi într-o stare mai bună?”

Ofițerul deveni tulburat și înroși. Deci, aşa a fost că el a dat ordinul ca ei să fie trataţi într-un mod mai uman; și a permis fraților ei și altor persoane să-i viziteze, astfel încât prizonierii să poată lua masa în compania lor. În acest timp aghiotantul, care era șeful închisorii era însuși un creștin.

Cu o zi înainte , când au avut ultima lor masă, care este numită banchet liber, ei nu au sărbătorit un banchet, ci mai degrabă o sărbătoare de dragoste. Ei au vorbit cu mulțimea de acolo cu aceeași statornicie, i-au avertizat de judecata lui Dumnezeu, evidenţiind bucuria pe care îi aştepta în suferința lor, și ridiculizau curiozitatea celor care au venit să-i vadă… Astfel, toată lumea pleca de la închisoarea în uimire, și mulți dintre ei au început să creadă.

Ziua victoriei a sosit, și ei au mărșăluit din închisoare spre amfiteatru cu bucurie, ca și cum ar merge spre cer, cu fețele calme, cu un tremurat, dacă şi era, de bucurie, mai degrabă decât de  frică. Perpetua mergea cu chipul strălucitor și pas calm, ca şi o iubită al lui Dumnezeu, ca o soție a lui Hristos, îndreptând în jos privirile tuturor prin propria ei privire adînc pătrunzătoare.

Cu ei, de asemenea, era Felicitas, bucuroasă că a născut în siguranță, astfel că acum ea putea să lupte cu fiarele, mergînd de la o baie de sânge la alta, de la moașă la gladiator, gata să se spele după naștere într-un al doilea botez.

Ei au fost apoi conduşi spre porți și bărbaţii au fost obligați să îmbrace hainele de preoți ai lui Saturn, iar femeile rochie de preotese ale zeiţei Ceres. Dar nobila Perpetua a rezistat şi aceasta cu înverșunare până la capăt.

“Am mers la aceasta din propria noastră voință, şi libertatea noastră nu ar trebui să fie încălcată. Am fost de acord să ne dăm viața noastră, cu condiția ca nu vom face un astfel de lucru. Aţi fost de acord cu noi la aceasta.”

Chiar nedreptatea a recunoscut dreptatea. Tribunul militar a fost de acord. Ei urmau să fie aduşi pe arenă aşa cum erau. Perpetua apoi a început să cânte un psalm… Revocatus, Saturninus, și Saturus a început să avertizeze gloata holbată. Apoi, când ei au ajuns în vederea lui Hilarianus, au sugerat prin mișcările și gesturile lor: “Tu ne-ai condamnat, dar Dumnezeu te va condamna pe tine”, aceasta a fost ceea ce spuneau ei.

La aceasta mulțimile au devenit furioase și au cerut ca aceștia să fie biciuiţi înaintea unui rînd de gladiatori. Și ei s-au bucurat la aceasta fiindcă au obținut o parte din suferințele Domnului.

Dar cine a zis, „Cereți și vi se va da”, a răspuns la rugăciunea lor, oferind fiecărui moartea pe care el a cerut. De fiecare dată când se discuta între ei dorința lor de martiriu, Saturninus într-adevăr insista că el ar fi vrut să fie expus la toate fiarele diferite, astfel încât coroana lui să fie cu atât mai glorioasă. Și în acest fel, la începutul luptei de pe arenă, el și Revocatus au fost potriviţi cu un leopard, și apoi au fost atacați de un urs. În ceea ce privește pe Saturus, el nu se temea de nimic mai mult decât un urs, și el a contat să fie omorât de o muşcătură de leopard. Apoi, el s-a ales cu un mistreț; dar gladiatorul care l-a legat de animal a fost însuşi împuns de mistreț și a murit la cîteva zile după luptă, în timp ce Saturus a fost târât doar de-a lungul arenei. Apoi, când a fost legat în butuci așteaptînd ursul, animalul a refuzat să iasă din cușcă, astfel încât Saturus a fost numit din nou nevătămat.

Pentru tinerele femei, totuşi, diavolul a pregătit o junincă nebună. Acesta era un animal neobișnuit, dar aşa a fost ales ca sexul lor să fie potrivit cu cel al fiarei. Deci, ele au fost dezbrăcate, puse în plase și, astfel, scoase în arenă. Chiar mulțimea a fost îngrozită când au văzut că una era o fată tânără delicată și cealălaltă era o femeie proaspăt după naștere cu laptele încă curgând de la sânii săi. Și așa au fost aduse înapoi din nou și îmbrăcate în tunici fără centură.

Mai întâi juninca a aruncat pe Perpetua și ea a căzut pe spate. Apoi aşezându-se ea a tras în jos tunica, care a fost ruptă de-a lungul, astfel încât aceasta să-i acopere coapsele, gîndindu-se mai mult la modestie decât la durerea ei. Prin urmare, ea a cerut o agrafă pentru a-şi prinde părul dezordonat: căci nu era corect ca un martir să moară cu părul său în dezordine, ca nu cumva să pară că ea ar fi în doliu în ceasul ei de triumf.

Apoi ea s-a ridicat. Și văzând că Felicitas a fost zdrobită la pământ, s-a dus la ea, i-a întins mâna, și a ridicat-o în sus. Apoi cele două stăteau una lângă alta. Dar cruzimea gloatei a fost de acum potolită,  și astfel au fost chemate prin Poarta Vietii.

Acolo Perpetua a fost ţinută de către un om pe nume Rusticus care era la momentul respectiv un catehumen și se ținea aproape de ea. Ea ca şi cum s-a trezit de la un fel de somn (atât de absorbită era în extazul ei în Duhul), și ea a început să se uite la ea aranjîndu-se. Apoi, spre uimirea tuturor a spus: “Cand vom fi aruncate la juninca ceea sau orice ar fi ea?”

Atunci când i s-a spus că acest lucru s-a întâmplat deja, ea a refuzat să creadă până când observă semnele de experiență dură asupra ei înşişi și rochiei sale. Apoi a cerut să fie chemat fratele ei și a stat de vorbă cu el împreună cu alţi catehumeni și le-a spus: “Trebuie să staţi toţi tari în credință și să vă iubiţi unul pe altul, și nu fiţi  slăbiţi prin ceea ce am trecut noi acum.”

La o altă poartă Saturus îl aborda cu seriozitate pe un soldat Pudens. “Este exact”, a spus el, “așa cum am prezis. Până acum, nici un animal nu m-a atins. Deci, acum poţi să mă crezi cu toată inima ta: Mă duc acolo și voi fi terminat doar cu o muşcătură de leopard”. Și imediat, în timp ce lupta se apropia de sfârșit, un leopard a fost lăsat liber, și după o mușcătură Saturus a fost atât de inundat în sange încît venindu-şi în fire gloata a explodat de mărturie la al doilea botez al lui: “Bine spălat!  Bine spălat! ”  Chiar într-adevăr bine spălat a fost cel care a fost scăldat în acest mod.

Apoi el a zis soldatului Pudens: “La revedere. Adu-ţi aminte de mine, și adu-ţi aminte de credinţă. Aceste lucruri nu ar trebui să te deranjeze, ci mai degrabă să te  întărească.”

Și cu aceste cuvinte a cerut lui Pudens un inel de la deget, și înmuindu-l în rana sa, el a dat înapoi inelul ca un garant şi o pecete a vărsării sale de sânge.

La scurt timp a fost aruncat inconștient cu ceilalţi în locul obișnuit pentru a avea gâtul tăiat. Dar mulțimea a cerut ca trupurile lor să fie scoase la iveală fapt pentru care ochii lor să poată fi martorii vinovaţi la sabia care a străpuns trupurile lor. Și astfel martirii s-au sculat și s-au dus la fața locului din proprie inițiativă după cum şi oamenii au vrut, și sarutându-se unul pe altul au sigilat martiriul lor cu sărutul ritual de pace. Ceilalți au luat sabia în liniște și fără să se miște, mai ales Saturus, care fiind primul pentru a urca pe scara spre cer a fost cel dintâi care să moară. Pentru încă o dată, el a fost în așteptarea Perpetuei. Perpetua, cu toate acestea, a trebuit totuși să guste mai mult din durere. Ea a țipat căci a fost străpunsă în os; apoi ea a luat mâna tremurândă a tînărului gladiator și a condus-o la gâtul ei. A fost ca și cum o o femeie atît de mare, fiind parcă temută de către un duh necurat, nu putu fi ucisă cu excepția cazului ca ea însăși să fie dispusă să moară.

Ah, cei mai curajoși și binecuvântaţi martiri! Cu adevărat, voi sînteţi chemați și aleși pentru gloria lui Hristos Isus, Domnul nostru! Și orice om care înalță, onorează, și se închină gloriei Lui ar trebui să citească pentru mângâierea Bisericii aceste noi fapte de eroism care nu sunt mai puțin importante decât poveștile din vechime. Pentru că aceste noi manifestări de virtute vor purta mărturie pentru unul și același Duh, care încă operează, și pentru Dumnezeu Tatăl Cel Atotputernic, pentru Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, a cărui splendoare și putere fără de margini este în vecii vecilor. Amin.”

Culese din cartea  The Acts of the Christian Marytrs

de către Herbert Musurillo

Traducere şi adaptare în limba română: Olga Ieşeanu

Leave a comment »

Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas Partea 1

„Şi noi, dar, fiindcă suntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”

~ Epistola către Evrei 12:1,2

Conform jurnalului scris în închisoare a unei tinere martirizate la Cartagina în anul 202 sau 203 DC avem această minunată istorie a sfintelor Perpetua şi Felicitas.

Un număr de tineri catehumeni au fost arestați, Revocatus și colega sa sclavă, Felicitas, Saturninus și Secundulus, și cu ei Vibia Perpetua, o femeie proaspăt căsătorită de viţă nobilă şi cu o bună educaţie. Mama și tatăl ei erau încă în viață iar unul dintre cei doi frați ai ei a fost un catehumen ca şi ea. Ea avea aproximativ douăzeci și doi de ani și avea un fiu micuţ de sân.

Iată cîteva secvenţe din jurnalul scris în închisoare de însăşi Perpetua:

“În timp ce noi eram încă în stare de arest tatăl meu din dragoste pentru mine a încercat să mă convingă și să mă provoace să-mi schimb decizia mea .

” Tată,” am spus eu, “vedeți această vaza aici, de exemplu, sau găleata sau orice ar fi asta? “

” Da, eu văd”, a spus el.

Şi eu i-am spus: “Ar putea fi numită altceva decât ceea ce este?”

Şi el a spus: “Nu.”

“Ei bine, la fel şi eu nu pot fi numită altceva decât ceea ce sunt, o creştină.”

În acest moment, tatăl meu a fost atât de înfuriat de cuvântul “creștin” încît s-a îndreptat spre mine ca și cum ar fi fost gata să-mi scoată ochii. Dar el s-a oprit şi s-a depărtat, învins împreună cu argumentele sale diabolice.

Timp de câteva zile după aceea i-am dat mulțumire Domnului că am fost separată de  tatăl meu, și am fost mângâiată de absența lui . În timpul acestor câteva zile, am fost botezată, și am fost inspirată de Duhul de a nu cere nimic altceva după apă, decît pur și simplu, perseverența firii . Câteva zile mai târziu am fost depuşi în închisoare; și am fost îngrozită, așa cum niciodată nu am mai fost înainte într-o gaură neagră. Ce timp greu a fost! Cu mulțimea de acolo caldura era sufocantă; apoi a fost extorcarea din partea soldaților; și la toată această coroană, am fost torturată cu grijă pentru copilul meu care era şi el acolo.

Apoi Terție și Pomponius, acei diaconi binecuvântaţi care au încercat să aibă grijă de noi, au mituit soldații pentru a ne permite să meargem la un mai bun loc din închisoare ca să ne reîmprospătăm pentru câteva ore. Toată lumea a plecat apoi în temniţă şi fiecare s-a retras în locul său. Eu am hrănit copilul meu, care era slăbit de foame. În anxietatea mea am vorbit cu mama mea despre copil, am încercat să-l mângâi pe fratele meu, și am dat copilul în grija lor. Eram îndurerată pentru că i-am văzut suferind din milă pentru mine. Acestea au fost încercările pe care am avut să le  îndur pentru mai multe zile. Apoi am primit permisiunea pentru ca copilul meu să stea cu mine în închisoare. Dintr-o dată mi-a revenit sănătatea, m-am uşurat de îngrijorarea şi anxietatea pe care le aveam asupra copilului. Închisoarea mea a devenit brusc un palat, așa că mai degrabă am vrut să fiu acolo, decât oriunde în altă parte.

Apoi, fratele meu mi-a spus : ” Dragă soră, ești foarte privilegiată; cu siguranță ai putea cere o viziune care să-ţi descopere dacă vei fi condamnată sau eliberată. “

Fidel i-am promis că voi cere o viziune, pentru că știam că aș putea vorbi cu Domnul, a cărui binecuvântări mari le-am experimentat. Şi așa i-am spus fratelui: “Eu îţi voi spune mâine…”

Chiar în acea noapte în închisoare, înainte de a fi martirizaţi cu ceilalţi sfinţi, Perpetua are prima  viziune (vedenie) de la Domnul care îi descoperă ce va fi cu ei mai departe.

„Am văzut o scară de o înălțime imensă din bronz , ea parcurgea tot drumul pînă la ceruri , dar era atât de îngustă încât doar cîte o singură persoană putea urca. Pe părțile laterale ale scării erau atașate tot felul de arme de metal: săbii, sulițe, cârlige, pumnale, și cuie; așa că, dacă cineva încerca să urce în mod neglijent sau fără a acorda atenție, el ar fi fost mutilat și carnea lui ar fi fost înfiptă în arme.

La poalele scării era întins un dragon de dimensiuni enorme,  încercînd să atace pe cei care încercau să urce speriindu-i de a face acest lucru. Și Saturus a fost primul care a mers în sus, el care mai târziu s-a predat de bunăvoie. El a fost un ziditor al puterii noastre, deși el nu era de față când am fost arestați. El a ajuns la partea de sus a scării și s-a uitat în jos și mi-a spus: “Perpetua , eu sunt în așteptarea ta. Dar ai grija, nu lăsa dragonul să te muște.”

“El nu ma va afecta, ” i-am spus, “în numele lui Isus Hristos.”

Încet , ca și cum i-ar fi fost frică de mine, dragonul a scos capul de sub scară. Apoi, cu primul meu pas făcut, am călcat pe capul lui şi m-am pornit în sus .

Apoi am văzut o grădină imensă, şi în ea un bărbat cu părul cărunt stătea în haine de păstor; înalt era el, şi mulgea oile. În jurul lui stăteau mai multe mii de oameni îmbrăcați în haine albe. El a ridicat capul, s-a uitat la mine și a spus: “Mă bucur că ai venit, copilul meu.”

El m-a chemat la el și mi-a dat, cum ar fi, o gura de lapte pe care-l mulgea; și l-am luat în mâinile mele făcute căuş și l-am consumat. Și toți cei care stăteau în jur au zis: “Amin! ” La auzul acestui cuvânt mi-am revenit, şi eram încă cu gust de ceva dulce în gura mea. Am spus îndată acest lucru fratelui meu, şi ne-am dat seama că vom avea de suferit, şi că de acum înainte nu ar mai trebui să avem nici o speranță în această viață…”

Mîngîiată de aceste viziuni ea continuă să meargă cu credinţă şi plină de bucurie înaintea fiarelor cu care trebuiau să se lupte pe arena amfiteatrului. Deşi tatăl ei a încercat de cîteva ori să o convingă de a se lepăda de credinţa ei din milă pentru copilul său, Perpetua rămîne tare şi nu se lasă de Domnul, ştiind că are curînd să fie întîmpinată de Regele ei ceresc.

„…Hilarianus, guvernatorul, care a primit puterile judiciare ca succesor al proconsulului Minucius Timinianus, mi-a spus : “Ai milă de capul sur al tatălui tău; ai milă de fiul tău mic. Adu jertfă pentru bunăstarea împăraților.”

“Nu o voi face”, am replicat.

“Ești o creștină?” a întrebat Hilarianus.

Și i-am spus: “Da, sunt.”

Apoi Hilarianus a rostit sentința pentru noi toți: am fost condamnați la fiare, și ne-am întors în închisoare…”

Traducere şi adaptare:  Olga Ieşeanu

Urmeaza continuare in postarea urmatoare

Leave a comment »

Înţelepciunea

“Cine capătă înţelepciune, îşi iubeşte sufletul; cine păstrează priceperea, găseşte fericirea. – ” Proverbele lui Solomon 19:8

Extrase sunt cîteva referinţe pentru înţelepciune (ştiinţă, pricepere, etc) din Cartea Sfîntă, Biblia. Domnul să ne ajute pe fiecare să strîngem Cuvîntul Lui în inimă şi să Îl aplicăm în viaţa noastră. Dacă facem aşa, cu adevărat ne iubim sufletul!

“Lipsa de ştiinţă este o pagubă pentru cineva, şi cine aleargă neghiobeşte înainte o nimereşte rău. –” Proverbe 19:2

“Înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelile. –” Proverbe 19:11

“Când vine mândria, vine şi ruşinea, dar înţelepciunea este cu cei smeriţi.” Proverbe 11:2

” Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei. –” Proverbe 14:1

” Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul. –” Proverbe 19:14

“Prin înţelepciune se înalţă o casă, şi prin pricepere se întăreşte;
prin ştiinţă se umplu cămările ei de toate bunătăţile de preţ şi plăcute.
Un om înţelept este plin de putere, şi cel priceput îşi oţeleşte vlaga.” Proverebe 24:3-5

” Cine are o inimă înţeleaptă este numit priceput, dar dulceaţa buzelor măreşte ştiinţa. –
Înţelepciunea este un izvor de viaţă pentru cine o are; dar pedeapsa nebunilor este nebunia lor. –” Proverbe 16:21-22

“Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele,
dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere;
dacă vei cere înţelepciune şi dacă te vei ruga pentru pricepere,
dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară,
atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu.
Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.
El dă izbândă celor fără prihană, dă un scut celor ce umblă în nevinovăţie.
Ocroteşte cărările neprihănirii, şi păzeşte calea credincioşilor Lui.
Atunci vei înţelege dreptatea, judecata, nepărtinirea, toate căile care duc la bine.
Înţelepciunea ne fereşte de cei amăgitori.
Căci înţelepciunea va veni în inima ta, şi cunoştinţa va fi desfătarea sufletului tău;
chibzuinţa va veghea asupra ta, priceperea te va păzi,
ca să te scape de calea cea rea, de omul care ţine cuvântări stricate;
de cei ce părăsesc cărările adevărate ca să umble pe drumuri întunecoase;..”
Proverbe 2:1-13

Amin!

Leave a comment »

Protecţia lui Dumnezeu

“Tu îi ascunzi, la adăpostul Feţei Tale, de cei cei-i prigonesc, îi ocroteşti în cortul Tău de limbile care-i clevetesc.” Psalmul 31:20

Cum ne protejează Dumnezeu? Prin însăşi prezenţa Sa! Într-o traducere mai moderna a Bibliei în limba Engleză s-a folosit de două ori cuvântul “prezenţa Ta”  adică a lui Dumnezeu, în locul cuvintelor Feţei Tale (Faţa Ta) şi respectiv cortul Tău din acest verset. De fapt Faţa lui Dumnezeu sau cortul lui Dumnezeu este însăşi prezenţa Lui. Recent am avut o experienţă interesantă în care eram clevetiţi de nişte limbi rele cu mari ameninţări pentru faptul că oferim consiliere spirituală gratis. Dar citind acest Psalm care descria tocmai situaţia mea şi a familiei mele m-a încurajat foarte mult. Am înţeles că, atunci cînd sunt în prezenţa lui Dumnezeu, adică la adăpostul Feţei Sale, sau în cortul Său, conform Cuvîntului de mai sus, nu pot face nimic decât să fiu conştientă că sunt protejată de Dumnezeu Cel Atotputernic.  Şi totodată, dacă Dumnezeu este prezent în mine, nimeni şi nimic nu-L va afecta, respectiv nici pe mine nimic nu mă poate afecta şi nici un rău nu se poate apropia de mine, deoarece sunt sub acoperişul Lui. În prezenţa lui Dumnezeu noi suntem în siguranţă deplină. Totuşi, Dumnezeu îngăduie să trecem prin primejdii, ameninţări, suferinţe şi prigoane asemenea lui David, Daniel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, Pavel, şi multor, multor eroi ai credinţei din toate timpurile pînă în prezent.  Aceasta e spre binele celor ce-L iubesc pe El şi spre călirea credinţei. Şi în aceste cazuri extreme vom fi conştienţi de prezenţa Sa care este cu noi şi în noi, chiar dacă ar fi să murim pentru El.

Leave a comment »

Pace în suflet

“Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gîndurile în Hristos Isus.” ~ Epistola către Filipeni, cap. 4, vers. 7

În ultimii ani trăim schimbări majore în multe domenii ale vieţii umane. Pe plan economic experimentăm frustrări şi neajunsuri, auzim veşti de războaie şi instigări pline de ură între popoare şi culturi diferite, în natură s-au intensificat cutremurele de pămînt, tsunami, şi alte calamităţi devastatoare, iar cel mai dureros şi grav este faptul că societatea umană degradează prin cele mai josnice şi nevrednice comportamente pe care omul le aplică faţă de sine însuşi. Se împlinesc Cuvintele lui Isus:  “Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci” (Matei 24:12). Dar cînd va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pămînt?  (Luca 18:8). Trăim vremuri de pe urmă şi nu putem evita ceea ce a spus Isus, dar avem dreptul, responsabilitatea şi puterea ca să ne păzim sufletele şi trupurile noastre de orice necurăţie şi întinăciune.  Nu vom fi în stare niciodată să evităm o calamitate naturală sau chiar un război, dar putem fi în stare să ne menţinem pacea interioară şi încrederea noastră în Dumnezeu.   Iată doar cîteva gînduri şi adevăruri la care meditez în ultimul timp şi care mă ajută să-mi menţin pacea şi liniştea interioară indiferent de ceea ce se întîmplăîn jurul meu:

  • Dumnezeu este suveran. Aici e nevoie de o desfăşurare mai detailată a acestui adevăr. Dar în cîteva cuvinte, eu înţeleg şi recunosc că Dumnezeu Creatorul este în control a tot ceea ce se întîmplă pe pămînt şi în întreg universul. Nimic nu se întîmplă fără ştirea Lui. El e Stăpîn peste tot ce există. Are toată puterea în cer şi pe pămînt. (Psalmi 103: 19, 119:91, Coloseni 1:16, Apocalipsa 21:6, s.a.) 
  • Dumnezeu ne-a dat Duhul Său şi nu ne-a dat un duh de frică. El e Tatăl nostru la care ne rugăm (Romani 8:15)
  • Suferinţele prezente sunt trecătoare şi nu sunt vrednice să fie puse alături d slava viitoare (Romani 8:18) 
  • Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28).
  • Dacă Dumnezeu este pentru noi cine va fi împotriva noastră? (Romani 8:31).
  • Dacă Îl am pe Isus, atunci am totul (Romani 8:32)
  • Hristos a murit pentru mine, si prin El Dumnezeu îmi dă dreptatea Sa (Romani 8:34 a).
  • Isus este viu şi stă la dreapta lui Dumnezeu mijlocind pentru mine (Romani 8:34b).
  • Nimeni şi nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:35-39)
  • În toate aceste necazuri pămînteşti, noi suntem mai mult decît biruitori prin Acela care ne-a iubit! (Romani 8:37) Este bine de memorat Romani 8:15-39
  • Mă ţin de promisiunile lui Dumnezeu care sunt valabile pentru oricine care biruie (Apocalipsa cap. 2 versetele 7, 11, 17, 26-29, cap. 3, vers. 5, 12, 21). Şi mă voi hrăni cu Cuvîntul lui Dumnezeu zilnic, căci este dătător de viaţă.  
  • Rugăciunea şi comunicarea cu Dumnezeu îmi dă pacea care-mi păzeşte inima şi gîndurile în Hristos Isus (Filipeni 4:6-7) 
Leave a comment »

Plângerile…

Pentru cei care trec prin încercări grele, sau care au sufletul îndurerat din pricina ocărilor şi batjocurilor, am un cuvânt de încurajare din Plângerile lui Ieremia. Versetele de mai jos pot fi înţelese până în adânc numai dacă treci măcar câtuşi de puţin prin ceea ce a trecut şi proorocul. Pe mine personal m-au ajutat foarte mult aceste cuvinte ale lui Ieremia, inspirate de la Duhul Sfânt.  În special am atras atenţia la aşa cuvinte cheie ca: “Bunătăţile Domnului”, “îndurările Lui nu sunt la capăt”, “se înnoiesc în fiecare dimineaţă”, “Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El”, şi “este bine să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului”, “este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui”, “căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna”, şi altele.

Am experimentat că dacă aştepţi în tăcere ajutorl Domnului şi nădăjduieşti în El, atunci Dumnezeu îţi ia apărarea, lucrează pentru tine, şi-ţi restabileşte viaţa.

“Eu sunt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua urgiei Lui.

El m-a dus, m-a mânat în întuneric, şi nu în lumină.

Numai împotriva mea îşi întinde şi îşi întoarce mâna, toată ziua.

Mi-a prăpădit carnea şi pielea, şi mi-a zdrobit oasele.

A făcut zid împrejurul meu, şi m-a înconjurat cu otravă şi durere.

Mă aşează în întuneric, ca pe cei morţi pentru totdeauna.

M-a înconjurat cu un zid, ca să nu ies; m-a pus în lanţuri grele.

Să tot strig şi să tot cer ajutor, căci El tot nu-mi primeşte rugăciunea.

Mi-a astupat calea cu pietre cioplite, şi mi-a strâmbat cărările.

Mă pândeşte ca un urs şi ca un leu într-un loc ascuns.

Mi-a abătut căile, şi apoi s-a aruncat pe mine, şi m-a pustiit.

Şi-a încordat arcul, şi m-a pus ţintă săgeţii Lui.

În rărunchi mi-a înfipt săgeţile din tolba Lui.

Am ajuns de râsul poporului meu, şi toată ziua sunt pus în cântece de batjocură de ei.

M-a săturat de amărăciune, m-a îmbătat cu pelin.

Mi-a sfărâmat dinţii cu pietre, m-a acoperit cu cenuşă.

Mi-ai luat pacea, şi nu mai cunosc fericirea.

Şi am zis: „S-a dus puterea mea de viaţă, şi nu mai am nici o nădejde în Domnul.”

„Gândeşte-Te la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă!”

Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine.

Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde:

Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt,

ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!

„Domnul este partea mea de moştenire”, zice sufletul meu; de aceea nădăjduiesc în El.

Domnul este bun cu cine nădăjduieşte în El, cu sufletul care-L caută.

Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.

Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui.

Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz;

să-şi umple gura cu ţărână, şi să nu-şi piardă nădejdea;

să dea obrazul celui ce-l loveşte, şi să se sature de ocări.

Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna.

Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare:

căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.

Când se calcă în picioarele toţi prinşii de război ai unei ţări,

când se calcă dreptatea omenească în faţa Celui Prea Înalt,

când este nedreptăţit un om în pricina lui, nu vede Domnul?

Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?

Nu iese din gura Celui Prea Înalt răul şi binele?

De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui!

Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm, şi să ne întoarcem la Domnul.

Să ne înălţăm şi inimile cu mâinile spre Dumnezeu din cer, zicând:

„Am păcătuit, am fost îndărătnici, şi nu ne-ai iertat!”

În mânia Ta, Te-ai ascuns, şi ne-ai urmărit, ai ucis fără milă.

Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea noastră.

Ne-ai făcut de batjocură şi de ocară printre popoare.

Toţi vrăjmaşii noştri deschid gura împotriva noastră.

De groază şi de groapă am avut parte, de prăpăd şi pustiire.

Şuvoaie de apă îmi curg din ochi din pricina prăpădului fiicei poporului meu.

Mi se topeşte ochiul în lacrimi, necurmat şi fără răgaz,

până ce Domnul va privi din cer şi va vedea.

Mă doare ochiul de plâns pentru toate fiicele cetăţii mele.

Cei ce mă urăsc fără temei, m-au gonit ca pe o pasăre.

Voiau să-mi nimicească viaţa într-o groapă, şi au aruncat cu pietre în mine.

Mi-au năvălit apele peste cap şi ziceam: „Sunt pierdut!”

Dar am chemat Numele Tău, Doamne, din fundul gropii.

Tu mi-ai auzit glasul: „Nu-Ţi astupa urechea la suspinele şi strigătele mele.”

În ziua când Te-am chemat, Te-ai apropiat, şi ai zis: „Nu te teme!”

Doamne, Tu ai apărat pricina sufletului meu, mi-ai răscumpărat viaţa!”

Ieremia 3:1-58


1 Comment »

Inimă zdrobită

1Petru 2:24 „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire: prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.”

Deseori noi, femeile, avem de a face cu veselă sau alte lucruri stricate la care posibil că ţinem foarte mult fiindcă ne aminteşte de ceva frumos sau pur şi simplu ne place cum înfrumuseţează casa. Odată cineva mi-a stricat din neatenţie un obiect de ceramică pe care îl foloseam la răspândirea mirosurilor plăcute de uleiuri. Altă dată copilul meu a stricat ceva din vesela de bucătărie. De fiecare dată simţeam că îmi părea rău de ceea ce pierdeam. Şi după ce luam obiectul stricat în mână încercam să văd dacă se poate repara. Dar degeaba, pentru că odată reparat nu e posibil să foloseşti un vas, căci altfel se va strica din nou. Doar dacă vrei să-l ţii de frumuseţe. Deşi în ultimul timp nu ţin la lucrurile materiale cum ţineam odată, totuşi unele din ele au o semnificaţie pentru mine. Am înţeles că odată reparat lucrul nu mai e aşa de original, nu-l poţi fixa pe deplin. Noi ca şi oameni de asemenea trecem prin situaţii care ne lasă înfrânţi, cu o inimă zdrobită. Încercăm să ne vindecăm, tratăm, să mergem la psiholog, prieteni şi aşa mai departe. Poate că vom fi ajutaţi. Totodată, ca şi noi, Dumnezeu ţine foarte mult la creaţia Sa. El are soluţia pentru a ne vindeca inima când este zdrobită. Însă ce repară El, este reparat. De cele mai multe ori noi încercăm singuri fără Dumnezeu să ne vindecăm resentimentele, emoţiile neplăcute şi alte experienţe negative. Oamenii ne pot da o soluţie pentru frângerea noastră emoţională însă nu are acelaşi efect ca ceea ce ne oferă Dumnezeu. Fiindcă atât de mult ţine la noi şi ne iubeşte, El a dat pe Fiul Său Isus Hristos care venit în această lume să ne salveze de păcatele noastre, să ne împace cu Dumnezeu, şi să ne dea viaţa veşnică. De asemenea, prin Isus noi obţinem o pace interioară care ne vindecă rănile sufleteşti. Dumnezeu este trist când noi suferim. Dar El aşteaptă să vii la Isus ca să-I ceri să te vindece şi să-ţi învioreze sufletul.  Domnul “…tămăduieşte pe cei cu inima zdrobită, şi le leagă rănile.” Psalmul 147:3

Leave a comment »